Aceste mărturii ale unor colegi ingineri de instalații și aparate de bord se referă la perioada anilor 1986-1992 și sunt deprinse parcă din Zoșcenko. Sunt povești adevărate din viața inginerilor de aviație din acea perioadă, care arată cum se făcea inginerie de cel mai înalt nivel într-o țară care de altfel părea să aparțină lumii a treia. În povești se simte siajul comunismului.  Una dintre caracteristicile comunismului este că întotdeauna, ceva de bază lipsește de pe piață. Puteam avea o industrie aerospațială, dar nu aveam motorină și lapte praf pentru sugari.

Mărturia unui coleg V.

”Cum am ajuns să lucrez la Autoritatea Aeronautică Civilă? Lucram la Clinceni, la armată, în colectivul lui Călugăru. Eram duși cu autobuze de armată din București la Clinceni în fiecare dimineață. Reparam rachete de MiG-23, care se stricau des, pentru că nu aveau cuple anti-prost, intrau în ambele poziții. Dacă era băgată invers, centrala de dirijare se ardea în două secunde și ajungea la noi. Aveam mult de lucru, pentru că productivitate celor care băgau cuplele invers era mare. Centrala era încapsulată în azot, noi o demontam și reparam girscoapele, apoi o trimiteam la Chișinău pentru a fi represurizată în azot. Noi nu aveam instalația respectivă, doar reparam partea electrică. Până într-o zi, când armata n-a mai avut motorină pentru autobuze. Am fost anunțați că din lipsă de motorină, nu mai putem fi transportați la Clinceni. Așa că am fost obligați să ne căutăm de lucru în București. Tocmai se înființa Autoritatea Aeonautică Civilă Română. Nu știam ce e aia. Nu prea eram obișnuiți cu aviația civilă, dar de nevoie, am învățat.”

Mărturia unui coleg C.

”Lucram și eu la Clinceni, în colectivul lui Călugăru. Noi aveam de transformat o rachetă Aer-Aer sovietică într-o rachetă Sol-Aer. După ce am terminat prototipul, trebuia să-l trimitem la Aerostar Bacău pentru a fi pus la teste. Problema era că n-aveam cu ce să-l trimitem. Racheta era de vreo 2 m lungime, într-o mașină particulară nu încăpea, iar dacă o puneam deasupra, pe capotă, ar fi dat de bănuit. Armata nu avea motorină să o trimitem cu un camion la Bacău. Așa că am încercat să fim creativi. Am demontat aripioarele și le-am băgat într-un geamantan. Racheta rămasă era destul de subțire, dar era lungă. Am înfășurat-o într-un covor persan și am luat-o cu autobuzul la gară, apoi cu trenul. Am pus-o pe culoarul de la vagon. Se mai împiedica lumea de ea, dar nu ne făceam griji, era dezamorsată și destul de rezistentă. La Bacău am intrat fără probleme pe poarta fabricii. Din cauza furturilor din fabrică, paznicii erau atenți doar la ieșire. Așa că, după ce am livrat racheta cu succes la inginerii de la testare, ne-am luat covorul și am dat să plecăm. La poartă însă, paznicii vigilenți nu voiau să ne lase să ieșim cu covorul. ”De unde l-ați luat?” ”Am venit cu el, nu ne-ați văzut?” Ne-am zbătut mult să scăpăm de acolo cu covor cu tot.